20 de ani e o perioadă greu de imaginat pentru o luptă juridică cu autoritățile competente. În partea a treia din jurnalul acestui caz, vorbim despre motivele pentru care s-a prelungit atât de mult litigiul, dar și despre cum am reușit, totuși, să câștigăm cazul în instanță.
Cercetarea penală prelungită, fără rezultat
Litigiul a durat 20 de ani din mai multe cauze. Prima dintre acestea a fost că procedurile penale, deschise inițial în urma producerii accidentului, întrucât fapta a fost susceptibilă a fi considerată infracțiunea de vătămare corporală gravă, au durat foarte mult, dosarul penal fiind în final închis din cauza intervenirii prescripției răspunderii penale a persoanelor vinovate de producerea accidentului.
Pentru ca asta să nu se întâmple este nevoie ca avocații implicați să aibă un rol activ în cadrul cercetării penale și să insiste în desfășurarea procedurilor, în mod legal astfel încât să nu treacă perioade lungi de timp fără ca în aceste dosare să nu se întâmple nimic.
Procesul civil, amenințat de o altă prescripție
O altă cauză de prelungire a duratei procesului, a fost una de ordin tehnic, procedural. Deși primele hotărâri pronunțate de instanțele civile au fost tot în favoarea clientului nostru, stabilind răspunderea persoanelor vinovate și acordarea de despăgubiri, una din instanțele competente a hotărât că acțiunea civilă, înregistrată după o anumită perioadă de timp de la închiderea dosarului penal, ar fi prescrisă. Legea prevede că asemenea acțiuni, de răspundere civilă, trebuie făcute în termen de 3 ani de la producerea prejudiciului și cunoașterea persoanelor vinovate. Ori, în cazul nostru, accidentul se produsese în 2005, iar acțiunea a fost înregistrată în 2014, între timp desfășurându-se procesul penal.
Apel la Înalta Curte de Casație și Justiție
Acesta a fost momentul culminant al procesului, când totul părea pierdut. Procesul penal se închisese, fiind prescrisă răspunderea persoanelor responsabile, iar procesul civil la rândul lui, era amenințat cu prescrierea acțiunii civile.
În acest moment, în ultima cale de atac posibilă legal, un recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție. Am invocat că instanța de fond a apreciat greșit data de la care curge termenul de prescripție în condițiile în care, la acea dată, clientul nostru nu cunoștea:
- Întinderea prejudiciului pe care l-a suferit, fiind încadrat în gradul I de invaliditate ca urmare a pierderii totale a capacității de muncă abia în decembrie 2007.
- Persoanele vinovate de producerea accidentului, cercetarea fiind în desfășurare.
Mai mult, am arătat că prin declanșarea imediată a procedurii penale se poate spune că clientul nostru a folosit posibilitățile oferite de sistemul de drept intern de a introduce o plângere penală în care urma a formula și o cerere alăturată în pretenții civile până la citirea actului de sesizare în fața instanței de judecată și de aceea, se putea aștepta în mod legitim ca cererea lui să fie examinată de instanțe.
Clientul nostru a avut, așadar, speranța legitimă ca instanțele să statueze, favorabil sau nu, asupra cererii în despăgubiri. Faptul că nu s-a întâmplat acest lucru s-a datorat în întregime unor circumstanțe de care erau răspunzătoare autoritățile judiciare, mai ales întârzierile excesive în cursul procesului penal, care au antrenat încetarea procesului penal prin prescrierea răspunderii penale și, drept consecință, imposibilitatea pentru recurent de a-și vedea analizată acțiunea civilă în cadrul procesului penal.
Decizia Instanței Supreme
Am arătat că în acest sens, C.E.D.O. a considerat în mai multe cazuri că în situația în care sistemul intern oferă o cale de atac justițiabililor, statul are obligația să se asigure că aceștia se bucură de garanțiile fundamentale prevăzute în articolul 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Așadar, clientului nostru, nu-i pot fi imputate întârzierile în rezolvarea cererii lui, odată ce a utilizat căile oferite de sistemul nostru de drept prin declanșarea procedurilor penale.
Aceste argumente au convins instanța supremă care a admis recursul și a respins excepția prescripției acțiunii noastre. Ulterior, în rejudecare după depășirea acestor obstacole procedurale, am obținut hotărârea finală, favorabilă clientului nostru.
Vă invităm să urmăriți în continuare seria “Jurnalul unei victorii după 20 de ani de proces: anatomia unui caz de răspundere civilă delictuală”, unde vom detalia etapele acestui proces.
20 de ani e o perioadă greu de imaginat pentru o luptă juridică cu autoritățile competente. În partea a treia din jurnalul acestui caz, vorbim despre motivele pentru care s-a prelungit atât de mult litigiul, dar și despre cum am reușit, totuși, să câștigăm cazul în instanță.
Cercetarea penală prelungită, fără rezultat
Litigiul a durat 20 de ani din mai multe cauze. Prima dintre acestea a fost că procedurile penale, deschise inițial în urma producerii accidentului, întrucât fapta a fost susceptibilă a fi considerată infracțiunea de vătămare corporală gravă, au durat foarte mult, dosarul penal fiind în final închis din cauza intervenirii prescripției răspunderii penale a persoanelor vinovate de producerea accidentului.
Pentru ca asta să nu se întâmple este nevoie ca avocații implicați să aibă un rol activ în cadrul cercetării penale și să insiste în desfășurarea procedurilor, în mod legal astfel încât să nu treacă perioade lungi de timp fără ca în aceste dosare să nu se întâmple nimic.
Procesul civil, amenințat de o altă prescripție
O altă cauză de prelungire a duratei procesului, a fost una de ordin tehnic, procedural. Deși primele hotărâri pronunțate de instanțele civile au fost tot în favoarea clientului nostru, stabilind răspunderea persoanelor vinovate și acordarea de despăgubiri, una din instanțele competente a hotărât că acțiunea civilă, înregistrată după o anumită perioadă de timp de la închiderea dosarului penal, ar fi prescrisă. Legea prevede că asemenea acțiuni, de răspundere civilă, trebuie făcute în termen de 3 ani de la producerea prejudiciului și cunoașterea persoanelor vinovate. Ori, în cazul nostru, accidentul se produsese în 2005, iar acțiunea a fost înregistrată în 2014, între timp desfășurându-se procesul penal.
Apel la Înalta Curte de Casație și Justiție
Acesta a fost momentul culminant al procesului, când totul părea pierdut. Procesul penal se închisese, fiind prescrisă răspunderea persoanelor responsabile, iar procesul civil la rândul lui, era amenințat cu prescrierea acțiunii civile.
În acest moment, în ultima cale de atac posibilă legal, un recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție. Am invocat că instanța de fond a apreciat greșit data de la care curge termenul de prescripție în condițiile în care, la acea dată, clientul nostru nu cunoștea:
- Întinderea prejudiciului pe care l-a suferit, fiind încadrat în gradul I de invaliditate ca urmare a pierderii totale a capacității de muncă abia în decembrie 2007.
- Persoanele vinovate de producerea accidentului, cercetarea fiind în desfășurare.
Mai mult, am arătat că prin declanșarea imediată a procedurii penale se poate spune că clientul nostru a folosit posibilitățile oferite de sistemul de drept intern de a introduce o plângere penală în care urma a formula și o cerere alăturată în pretenții civile până la citirea actului de sesizare în fața instanței de judecată și de aceea, se putea aștepta în mod legitim ca cererea lui să fie examinată de instanțe.
Clientul nostru a avut, așadar, speranța legitimă ca instanțele să statueze, favorabil sau nu, asupra cererii în despăgubiri. Faptul că nu s-a întâmplat acest lucru s-a datorat în întregime unor circumstanțe de care erau răspunzătoare autoritățile judiciare, mai ales întârzierile excesive în cursul procesului penal, care au antrenat încetarea procesului penal prin prescrierea răspunderii penale și, drept consecință, imposibilitatea pentru recurent de a-și vedea analizată acțiunea civilă în cadrul procesului penal.
Decizia Instanței Supreme
Am arătat că în acest sens, C.E.D.O. a considerat în mai multe cazuri că în situația în care sistemul intern oferă o cale de atac justițiabililor, statul are obligația să se asigure că aceștia se bucură de garanțiile fundamentale prevăzute în articolul 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Așadar, clientului nostru, nu-i pot fi imputate întârzierile în rezolvarea cererii lui, odată ce a utilizat căile oferite de sistemul nostru de drept prin declanșarea procedurilor penale.
Aceste argumente au convins instanța supremă care a admis recursul și a respins excepția prescripției acțiunii noastre. Ulterior, în rejudecare după depășirea acestor obstacole procedurale, am obținut hotărârea finală, favorabilă clientului nostru.
Vă invităm să urmăriți în continuare seria “Jurnalul unei victorii după 20 de ani de proces: anatomia unui caz de răspundere civilă delictuală”, unde vom detalia etapele acestui proces.
Informații utile
Informații utile

2026 © AVOCAT IOANA MOGA

2026 © AVOCAT IOANA MOGA



























































